Postarea lunară "Mami, alăptează-mă!"- februarie 2011 - Primul an pe calea lactee - momente de cotitură

În blogosfera mămicească am descoperit postări din care putem lua ce considerăm că ne poate ajuta:
- mamă a 5 copii, Ecaterina ne oferă experiența primului an de alăptare - felicitări!;
- de printre nori aflăm cum se poate trece peste un episod de mastită.
- coborâm pe curcubeul supermamei de supergirl;
- Copii și mame oferă câteva soluții pentru a trece mai ușor peste complicațiile alăptării.

Pentru luna februarie am ales să postez experiența scrisă de Anamaria Toma, o prezență constantă la întâlnirile La Leche League.

Laptele meu, cu dragoste, din dragoste pentru Ilinca

"Sunt Anamaria, mamica de Ilinca-Maria, si scriu despre alaptare ca sa nu uit cat de minunat a fost, scriu pentru mine, pentru toate mamicile si viitoarele mamici, pentru tati si ceilalti membri ai familiei unui nou-nascut, scriu pentru Ilinca, pentru ca nu vreau sa uite cat de fericite eram cand ea sugea la sanul meu, la sanii mei, cand ea era stapana lor. Chiar ii spuneam sotului meu ca abia astept sa mai avem un copil pe care sa-l alaptez. Ilinca a mancat laptic de mama din primele ore ale nasterii ei pana la un an si aproape trei luni. Acum are un an si aproape opt luni si parca ma incearca un sentiment de tristete, nu stiu care dintre noi a fost mai trista cand am luat eu hotararea de a o intarca, pentru ca acum, imi dau seama ca hotararea a fost a mea, in niciun caz a ei. Dar vreau sa o luam pe rand, drumul e lung pana la intarcare.

Inainte sa raman insarcinata stiam ca voi alapta, imi doream enorm sa alaptez si imi doream la fel de mult sa nasc natural. Cu ajutorul lui Dumnezeu am avut parte de amandoua. Exemplele de alaptare nu erau foarte multe in jurul meu, erau doar cateva, o verisoara o alaptase pe fetita ei, pe Roxanica, destul de mult, trecuse de un an. Un alt exemplu bun, il am de la o prietena, Geanina, care a nascut in Franta, l-a alaptat pana la un an pe Dominique din primele minute de la nastere. Mai am o prietena foarte buna la Cluj, Ioana, care nascuse inaintea mea (prin cezariana) si imi spunea ca de multe ori a vrut sa renunte si de cate ori voi vrea sa renunt sa o sun pe ea ca nu-i chiar asa usor cu alaptarea, pana deprinzi tehnica ca apoi vine de la sine, e ceva natural, imi spunea. Ea alapteaza si acum, iar Cristian se apropie de 2 ani. In timpul sarcinii, am participat cu sotul, la cursuri Lamaze, sustinute de Ramona Rosu, educator prenatal Lamaze. Si la aceste cursuri s-a vorbit foarte mult despre alaptare, despre beneficiile ei, atat pentru mama, cat si pentru copil (eu as adauga pentru intreaga familie, voi dezvolta pe parcurs), s-au prezentat chiar tehnici de alaptare, pozitii. Sprijin aveam, sotul stia ca trebuie sa ma sustina, familia la fel, voiam sa alaptez cu orice pret, trebuia sa reusesc pentru Ilinca.

In tot acest timp, am citit despre alaptare, despre laptele matern, ce contine si cat de bine ii face bebelusului, ma prindeau ore tarzii in noapte cautand tehnici de alaptare, tot felul de filmulete pe youtube, pentru ca sunt destule. Nu-mi scapa niciun articol despre alaptat din revistele pe care le citeam in timpul sarcinii, pentru ca voiam sa fiu pregatita. Imi priveam cateodata sanii in timpul sarcinii, le vedeam modificarile, cresterea in volum, pigmentarea areolei, stiam ca si ei se pregatesc sa o primeasca asa cum se cuvine pe Ilinca, adica plini de laptic bun de care sa nu se mai sature. In ultimele luni de sarcina, am invata la cursurile Lamaze cum sa ne pregatim pielea sanilor pentru micii infometati si insetati. Din luna a opta, mi-am uns sanii cu unguent Garmastan (mai sunt si altele, dar eu asta am folosit). Citisem eu pe internet, invatasem la curs si vazusem si filmulete, ca bebelusilor trebuie sa le bagi in gurita cat mai mult din sanul tau, chiar cat mai mult din areola, pentru ca ei sa nu apuce sa iti „rontaie” mamelonul, si cu cat au mai mult in gurita din sanul tau, cu atat stimuleaza mai bine canalele galactofore si curge mai mult laptic.

Si a venit ziua cea mult asteptata, nasterea Ilincai (nasterea o alta poveste cu peripetii frumoase, zic eu acum, dar cu stituatii neplacute, pana la urma o nastere normala, nu naturala, adica am apelat la anestezia epidurala, o sa scriu si despre ea, la un moment dat).

Pe Ili, am nascut-o la maternitatea Filantropia, pe 23 mai 2009, intr-o sambata dimineata la ora 4.10. Era atat de mica (3kg) si lunguta (52 cm). Si avea plamanii puternici, eu in primele zile i-am zis Trompetica. Experienta nasterii si alaptarii la Filantropia a fost una pozitiva (spun asta pentru disponibilitatea personalului de a raspunde la intrebari), chiar daca nu am avut-o langa mine, adica nu am ramas cu un gust amar.
Nu am alaptat-o imediat, am nascut la 4.10 dimineata si la ora 9 am alaptat-o. Din pacate nu stateam cu bebelusii in camera, ii alaptam din trei in trei ore. Dar atunci, mi se parea ok, acum sunt convinsa ca si ea a papat laptic formula, in maternitate.

Nu va pot descrie in cuvinte momentul in care am fost chemate sa alaptam. Emotiille erau mari, nu traisem nimic asemanator pana atunci. Cand am nascut-o , una dintre moase i-a facut cateva poze cu telefonul meu, din initiativa ei. M-am bucurat mult, ca pana am ajuns la ea m-am uitat continuu la acele poze si ma gandeam la marea intalnire. Drumul de la salonul in carea stateam, pana la salonul nou nascutilor mi s-a parut lung, la fiecare pas ma gandeam cum mai arata, daca s-a schimbat de cand am nascut-o, daca tot frumusica e, daca voi sti sa o alaptez. Cand am ajuns in salon toate mamicile cu copiii la san, iar asistentele de serviciu treceau pe la fiecare si le aratau cum sa-si pozitioneze corect bebelusii. Salonul era dotat chiar si cu scaunele speciale, pentru alaptare, lucru foarte util pentru cele care aveam epiziotomie. Eu am ajuns ultima, am respectat ora, la noua fix am fost acolo, nu am stiut ca pot sa ma duc si cu cateva minute mai devreme. Si ilinca ma striga, tipa de foame saraca, toti erau linistiti ca erau la sanul mamelor, numai ilinca ma astepta. Era ca o trompetica!

Am luat-o din patut cu toata dragostea, am pupat-o si am solicitat asteptand rabdatoare, sa-mi arate si mie cineva tehnica corecta. O analizam, ii priveam ochisorii mici, frumosi si gurita, cautatoare de laptic! Am pus-o singura la piept, dar ma cam „rontaia”. Aveam camasa speciala pentru alaptare, iar regula este sa iti speli inainte sinii si pe maini pentru a-l proteja pe bebelus. Cand a supt prima oara Ili am zis ca fericirea e aici, pe pamant. Ma simteam MAMA, o mama care voia sa alapteze. Era ceva foarte ciudat, pe de o parte, fericirea maxima, de a-ti vedea copilul sanatos la sanul tau, sugand cu putere, pe de alta parte, simteam niste intepaturi mici in san si dureri in abdomen pentru ca se contracta uterul in timp ce ea sugea. Sugea cu putere si incerca sa desfunde singurica, canalele galactofore, ca sa vina laptic. Era o scumpa, o luptatoare, nu se lasa, nici ea, nici eu. Mi-a explicat o asistenta sa-i pun caputul pe bratul meu, corpul ei lipit de mine, burtica la burtica, palma sa o pun intre picioarele ei, iar cu mana libera sa-i bag cat mai mult sanul in gura. Ma uitam la ea, o vedeam cum deschide gurita in cautarea sanului si cand deschidea gurita mai mult, atunci si eu ii bagam cat mai mult in gurita. Nu reuseam mereu, daca nu reauseam sa ii bag mai mult in gurita, scoteam sanul afara, bagandu-i in coltul gurii varful degetului mic si incercam sa o fac sa apuce corect.

Atunci cand sugea corect ma bucuram foarte mult pentru ca vedeam cum inghite, dar trebuia sa ma uit atent ca era atat de micuta, se vedea la gatul ei miscarea de inghitire. Nu stiu cat a apucat sa manance ca eu mai mult am exersat alaptarea. Asa a fost prima oara, numai ca, tocmai cand incepuse sa-mi placa si ea deprinsese oarecum tehnica atunci expirase timpul (20 min, uneori mai stateam si peste acest interval), trebuia sa plec si sa ma intorc peste trei ore. Imi parea rau ca trebuie sa plec, dar ma bucuram ca ma pot odihni. O pupam, ii faceam semnul crucii, ma rugam ca Dumnezeu sa aiba grija de ea si sa imi vina lapticul. Acum gandesc ca ma puteam odihni si langa ea, daca ar fi fost langa mine, poate chiar mai bine, se satura si ea sugand, adormea, iar eu adormeam privind-o sau o puneam in patut si ii mai dadeam laptic cand voia ea. Asa probabil s-ar fi desfundat canalele mai repede. Totusi nu intelegeam de ce nu-i cu mine, de ce trebuia sa-mi fie atat de dor de ea, pana venea ora alaptarii. Era copilul meu si il voiam alaturi! Sper sa se schimbe ceva in acest sens, la Filantropia! Asistentele, o data pe zi, ne verificau sanii (pentru a preveni complicatiile gen mastite, ragade), ne intrebau cum stam cu lapticul, ce mancam si ne puneau sa bem multa apa, lichide.

Vedeam in spital cum altor fete le curgea efectiv lapte din sani, isi udau camasile de lapte si la mine iesea laptic numai daca mulgeam putin. Una dintre asistente, la verificarea sanilor mi-a spus sa beau mai multe lichide, sa mananc cum trebuie si sa nu fiu nelinistita, ca lapticul o sa vina. Am continuat sa alaptez, am inceput sa beau si ceai de chimen cu anason, apa multa si am mancat normal, cu unele retineri, fara prajeli, fara ceapa, usturoi sau afumaturi, fructe, nu am consumat bauturi carbogazoase. Cam asta ar fi experienta din spital.

Distractia a fost cand am ajuns acasa! Am inceput sa o alaptez in continuare, dar tot nu vedeam eu lapticul care stiam ca trebuie sa vina! Si eu sunt una dintre mamicile care i-am dat lapte formula (ii dadeam cam 15 ml completarea). Cu aceasta practica am plecat din spital, un minus mare aici maternitatii - mi s-a "recomandat”, pana vine laptele, sa-i dau si completare. Primul sprijin in alaptare l-am avut de la sora mea (medic pediatru sustinator al alaptarii), care nu avea o experienta personala, dar stia beneficiile aduse de alaptare, atat mamei cat si nou-nascutului! Mi-a aratat cum sa pozitionez copillul corect, mi-a aratat cum sa ma mulg atat manual, cat si cu pompa si m-a incurajat ca o sa vina lapticul. Si a avut dreptate..... in a patra zi de la nastere m-am trezit cu sani tari, durerosi, gata sa explodeze, cu un bebelus care nu avea putere sa suga prea mult. Ma cam speriasem, nu voiam sa fac vreo mastita, nu voiam sa ajung la doctor in niciun caz. Bineinteles, primul ajutor mi l-a dat Ilinca, punand-o la san! Mi-am amintit ce am invatat la curs si am citit din ce aveam prin casa. Imi lasase sora mea un curs de puericultura in care descria exact situatia mea. Mi-am pus comprese cu apa calda si am inceput sa ma mulg usor cu mana, sanii se mai inmuiasera, durerea incepea sa treaca, am folosit si pompa la ambii sani si am pus-o pe Ilinca la san cat a vrut ea.

Inca ceva ce-mi amintesc, apropos de suplimentul de lapte formula - dupa ce manca puiul drag la san si ii mai dadeam si surplusul, dadea afara tot! Concluzia - fata se satura cu ce primea si asa nu am mai apelat deloc la acel supliment! Eram la dispozitia ei de cate ori voia! La inceput se invatase cu programul de alaptare din spital, sugea si apoi dormea fix trei ore. Nu pot sa zic ca nu mi s-a parut greu la inceput, dar era si frumos, abia asteptam sa se trezeasca sa ii dau sa suga. Era linistea deplina in ochisorii ei cand sugea. Imi placea apoi sa o privesc cum, dupa ce nu mai sugea continua sa abia gestul acela cu gurita, ca si cum ar suge in continuare! Am citit undeva pe internet intr-un articol, ceva ce mi-a placut foarte mult: o mamica spunea ca lapticul matern este primul vaccin al bebelusului. Ma gandeam cand alaptam la depresia post partum a unora dintre proaspetele mamici si ma intrebam cum poti fi deprimata daca alaptezi.Eram atat de linistita cand alaptam, incat uitam de toate problemele vietii cotidiene.De asta sustin ca, si la noi in tara, mamicile ar trebui sa beneficieze de sprijin atat fizic, cat si psihic in aceasta perioada de acomodare cu copilul, de “deprindere” a alaptarii, cel mai firesc si natural lucru din inceputurile relatiei mama si copil.

Sa va scriu si despre pozitiile de alaptare aplicate de mine (nu stiu daca sunt ca la carte, dar eu m-am simtit foarte bine cu ele)! Acum, va pot spune din proprie experienta ca se poate alapta in orice pozitie confortabila, tie si copilului tau. La inceput, cand bebelusii sunt mici, e important sa le sustinem gatul.

O aduceam pe Ilinca la sanul meu, nu ma aplecam eu catre ea. Imi placea sa o simt piele pe piele. Cand o alaptam in pozitia culcat, foloseam urmatoarele pozitii - ori intinsa pe o parte, cu bratul meu sub capul ei, tin minte ca imi puneam si o perna in spate, sa ma sprijin cumva, sa-mi tin spatele drept, iar picioarele nu le aveam in aceeasi linie cu trunchiul (mi se parea confortabil). Cateodata imi puneam sub bratul pe care statea ea o pernuta pentru a nu obosi. Cand alaptam culcata pe spate ma foloseam de perna pentru alaptare(dar se poate folosi orice perna, zic eu, pe care sa o pozitionezi cum simiti tu). Stateam culcata pe spate, pe Ilinca tot asa o puneam pe un brat de-al meu, iar sub brat imi puneam perna. Trebuie sa iti creezi un confort pentru a alapta, pentru ca nu-i poti spune copilului tau: „hai mama ca am obosit, mananci mai tarziu!”. Cateodata, chiar radea sotul meu si zicea ca nu mai avem loc de atatea perne, iar eu ziceam ca pentru Ilinca am creat Regatul Pernelor. M-am folosit mult de ele, la alaptarea in pat!
Am alaptat si in sezut, fara sustinere a spatelui si a bratelor, pentru mine era mult mai obositor. Am ajuns la concluzia ca, atunci cand copilul este mic chiar ai nevoie de sustinerea bratelor si a spatelui. Am alaptat stand pe un fotoliu cu doua brate - confort maxim, pentru spate si brat, iar pe Ilinca o puteam muta de la un san la altul, fara nicio problema.

Ca si tehnica, cred ca am invatat amandoua. E mai greu la inceput, pana copilul reuseste, ajutat, sa introduca cat mai mult din mamelon. Astfel se evita ranile. Mi s-a intamplat si mie sa ma rontaie si am stat cu laptic pe sani, cu sanii dezgoliti cateva minute. Merge garantat! Dupa ce Ilinca a invata sa suga totul a fost perfect! Sugea la cerere, iar lactatia mea crestea! Dupa ce termina de supt, ma mulgeam si puneam surplusul de lapte la congelator, etichetat cu data de colectare si expirare. M-am muls cam pana pe la 4 luni jumatate cand am crezut ca nu mai am asa mult laptic, pentru ca nu mai extrageam cu pompa atat cat eram obisnuita. M-a linistit medicul care o urmarea pe Ilinca, spunandu-mi ca atat timp cat ea ia in greutate si se dezvolta normal sa nu-mi fac griji, se echilibrase cumva cererea cu oferta de lapte. Dupa ce sugea Iilinca, eu mai scoteam cam 120-150 ml!

Acum am citit (pe blogul “mami alapteaza-ma”) ca as fi putut sa donez acest laptic pruncilor care aveau nevoie de lapte matern! Chiar sunt convinsa ca as fi putut alapta si alt copil, al altei mamici! Nu stiu cati din jurul nostru vad cu ochi buni acet lucru,dar mie mi se pare minunat! Si le felicit pe mamicile care au facut-o! Alaptarea pentru mine inseamna a oferi dragoste, sa alaptezi un pui de om care nu-i al tau si care poate are nevoie mare de lapte matern, ce dovada mai mare de dragoste poate fi!

Alaptand-o pe Ilinca, ca sa zic altfel, avand toate mesele ei la purtator, am plecat cu Ilinca in calatorii prin tara. Prima oara a fost la munte - la o luna si jumatate. La trei luni, am alaptat-o pe sezlong la mare. La trei luni jumate am facut turul tarii! Asa ca am alpatat-o la munte, pe plaja, in drumetii,pe munte, in masina. Imi placea cand eu stateam in pozitie sezut, iar ea sugea din picioare, asta se intampla, cam pe la 9 luni cand a inceput sa mearga singura. Sugea de foame, de sete, de alint, de drag, ea stia motivul.

In public nu am alaptat decat in prezenta personelor de sex feminin sau de fata cu prieteni apropiati. Acum nu cred ca as mai avea vreo retinere fata de nimeni! In parc am alaptat in locuri mai retrase. Pacat ca la noi sunt privite suspicios mamicile care alapteaza, si ele, la fel ca mamicile care dau biberonul cu lapte copilului lor, nu vor decat acelasi lucru, sa-l poata hrani de cate ori ii este foame!

Apoi, cand Ilinca a crescut, isi alegea pozitiile de alaptare - venea la mine in brate si ridica bluza, sugea culcat, in picioare, cum simtea! Ea a fost alimentata exlusiv cu lapte matern, timp de sase luni. Pe cel muls i-l dadeam cu biberonul! Foarte greu a acceptat biberonul, iar suzeta era o jucarie pentru ea!
Am fost o raritate in cercul de prieteni pentru ca am nascut mormal si am alaptat! Am avut doar vreo doua-trei exemple de acest gen, in jurul meu, de mamici care au alaptat.

Pacat ca mamicile fug de alaptare, pacat ca aud spunandu-se „eu nu am alaptat si sunt o fericita”. Pacat ca mamicilor nu li se arata cum se alapteaza si atunci apare teama - nu stiu daca bebelusul mananca destul, nu stiu cum sa-l pozitioneze, nu li se explica beneficiile alaptarii pentru ca, poate, unele dintre ele, nu au acces la surse de informatii in ceea ce priveste alaptarea. Una dintre surorile mele, a nascut acum doi ani si sapte luni, doi baietei. Nu i-a alaptat decat o luna si jumatate. Acum imi pare foarte rau ca nu am stiut cum sa o ajut, nu aveam informatii si nici experienta proprie a alaptarii.


Mamicile au nevoie de sprijin, au nevoie sa vorbeasca despre experienta alaptarii, au nevoie sa li se spuna ca e bine ce fac, nu au nevoie de comentarii de genul: are sase luni, gata, cat ii mai dai sa suga, pana la scoala? (eu am auzit asta) sau nu manca la masa destul (asta dupa ce incepe diversificarea) pentru ca il alaptezi sau – normal ca plange dupa tine cand pleci, v-ati prins, din acelasi motiv, ca alaptezi si multe altele.

Am auzit si ca e dependent de mine ca alaptez, dar mie chiar imi placea ca Ilinca sa-mi arate ca are nevoie de mine, asa cum si eu ii aratam ca am nevoie de toata dragostea ei, nu voiam sa fie independenta de la sase luni. Si acum dupa ce nu am mai alaptat-o, tot dupa mine se tine. Cred ca, acesti copii stau dupa noi pentru ca noi le acordam toata atentia necesara, pentru ca vad ca ne pasa de ei, pentru ca vad ca ne jucam cu ei, ca ii hranim, ca ii schimbam, ca iesim impreuna la plimbari, ca le acordam cat mai mult din timpul nostru, cum sa nu ne iubeasca, cum sa nu fie dupa noi..........! Si sunt convinsa ca si copilasii care nu au fost alaptati stau dupa mamicile lor din acelasi motiv, simt ca li se ofera dragoste si atentie. Nu alaptarea da dependenta de mama, ci relatia de iubire cultivata zilnic de cei doi.
Alaptarea m-a ajutat sa o alin atunci cand a venit momentul primilor dintisori (sapte luni) si oricand a simtit nevoia.

Au existat momente cand si ea ma alina pe mine, ma descarcam de orice traire negativa, alaptand-o. Cand era micuta nu prea accepta sa suga daca simtea vreo neliniste de-a mea, asa ca trebuia sa ma linistesc si apoi sa o alaptez, iar cand a mai crescut m-a acceptat oricare ar fi fost starea mea, pentru ca se invatase cu mine, incepuse sa ma cunoasca, accepta sa o hranesc fara sa-i afisez de fiecare data un zambet larg.


Despre alaptare cred ca as putea sa povestesc zile intregi, dar nu pot spune acelasi lucru despre experienta intarcarii.
Acum, dupa ce am intarcat-o pe Ili, va recomand sa fiti mult mai atente la cerintele copilului, ascultati-l, el stie cel mai bine ce vrea! Eu am crezut ca Ilinca nu mai e asa atasata de san, sugea numai la somnic si dimineata cand se trezea, pe timpul zilei nu mai solicita sanul! Alaptarea a fost cea mai frumoasa perioada de inceput a relatiei noastre de mama si fiica si, acum, realizez ca ne-ar fi placut sa dureze mai mult! Eu imi ziceam ca nu mai vrea san (fals) si "incurajata" de cei din jur ca am dreptate am zis ca vreau sa vad cum se comporta daca nu ii mai dau - si dimineata cand se trezea o imbracam si ieseam afara (in jur de 8 dimineata-era vara), ne zbenguiam amandoua prin parc, isi manca fructele si apoi mergeam acasa. In sufletul meu, inconstient, dar acum vad ce nu voiam sa vad atunci-imi ziceam ca e ok, dar niciodata nu am vazut-o ca pe o victorie, faptul ca nu a cerut sanul. La pranz dupa ce manca, sugea de cateva ori si adormea imediat. Noaptea la fel, dupa masa de seara, sugea si adormea foarte repede; pe timpul noptii sugea cam de doua ori! Nu ma deranja, cum am auzit alte mamici spunand „nu mai support, noaptea vreau sa dorm!”. Dormeam chiar foarte bine; cand voia laptic se ridica din patut si ma chema. O luam in pat, sugea si adormea imediat. Nu stiu cat mai era alimentatie, dar daca asta isi dorea copilul meu ii dadeam. Eu vad alaptarea ca pe daruirea dragostei. O dragoste neconditionata. A fost foarte dur pentru amandoua cand nu i-am mai dat la masa de pranz. Am plans si eu si ea! Nu vreau sa treceti prin asta! Am incercat tot felul de activitati cu ea, ca sa cada "lata" la somnic. Am reusit sa o adorm in brate cantandu-i diferite cantecele si ma puneam apoi langa ea sa ma simta totusi alaturi! Ii spuneam ca mai pastram laptic si pentru un viitor fratior sau o surioara. Chiar nu stiam ce sa-i spun ca sa nu sufere! Si ea se uita in ochii mei si zicea da! Nu stiu ce intelegea ea! In cateva nopti a adormit-o soacra mea! Tot asa.. cu cantecele!

Mamicilor, ma intreb acum, de ce nu am avut rabdarea necesara cu ea? De ce am inceput sa acord un mai mare interes alaptarii, dupa ce nu i-am mai oferit lapte puiului meu! Nu am fost sustinuta in continuarea alaptarii de nimeni, pentru ca nu prea vorbeam de alaptare, dar nici nu am cerut ajutorul, acum vad ca avem cui! Sora mea, pediatrul, imi spuneau sa am rabdare, ca se va intarca singura, dar parca n-am avut urechi, ce as fi vrut, sa-mi repete in fiecare zi? In cercul de prieteni, cu copii mici, unii bebelusi erau nealaptati, altii destul de putin! Acum, dupa aproape cinci luni de cand Ilinca nu a mai supt, consider ca numai copiii nostri ar trebui sa hotarasca cat vor sa suga si noi sa-i tratam cu interes maxim. Sunt convinsa ca exista situatii si le-as pune pe seama societatii in care traim si a dezinteresului fata de mama si copil cand mamicile sunt nevoite (unele) sa renunte la alaptare in favoarea intoarcerii la serviciu.

Am sustinut alaptarea in cercul de prieteni, chiar am aratat mamicilor cu nou-nascuti cum se foloseste o pompa, am aratat prin exemplul propriu pozitii de alaptare comode pentru a nu li se mai parea o corvoada! Am fost la dispozitia lor si la telefon, unele alapteaza si acum, iar altele au renuntat mult prea usor! Nu-i mai ascultati pe cei din jur, informati-va, cereti ajutorul, luati o decizie in deplina cunostinta de cauza si asupra consecintelor emotionale si fizice produse de intarcare! Cu sanii nu am avut nicio problema, nu am luat medicamente de oprire a lactatie, lactatia continuand cam doua luni dupa ce nu am mai alaptat.

Acum suntem bine, toata lumea s-a impacat cu ideea, dar sunt bucuroasa ca Ilinca nu a uitat de unde a papat laptic. Stie de unde, inca mai vine la sanul meu si e foarte bucuroasa cand e la pieptul care i-a dat laptic cu dragoste! Copiii nu uita! Tebuie sa ne ajutam intre noi! Am mai auzit cazuri de intarcare a unor bebelusi pe motiv ca tinerele mamici voiau la munte sau la mare.

Mamicilor, se poate merge si la munte si la mare si unde vreti voi cu copilul atasat la san. Cu Ilinca am plecat din Bucuresti de la o luna jum., iar la trei luni am fost cu ea la mare, am alaptat-o pe sezlong, sub umbreluta, iar la 3 luni jumatate am facut un tur al tarii in trei! Nu aveam nicio frica ca mi se imbolnaveste, atat timp cat o alaptam, si preferam amandoi, sa o stim langa noi!

Va pup si pe voi si pe bebelusii vostri, daca aveti! Si va spun de pe acum ca abia astept sa mai alaptez! Bucurati-va de aceste trairi si voi, si copilasul vostru!