Pentru că
Săptămana internatională a purtării bebeluşilor este pe terminate, m-am gândit să preiau un articol tare drag mie, de pe un site fenomenal.
Articolul se poate prelua doar cu acord din partea: autoarei,
www.attachmentparenting.ro şi traducătoarei.
Importanţa etapei În-braţe
Autoare: Jean Liedloff
"În cei doi ani şi jumătate în care am trăit printre indienii Stone Age din jungla sud-americană (nu continuu, ci în cinci expediţii diferite, cu destul timp intercalat pentru reflecţie), am ajuns să înţeleg că natura noastră umană este cu totul altceva decât am fost crescuţi să credem. Bebeluşii tribului Yequana, în loc să aibă nevoie de pace şi linişte ca să adoarmă, sforăie liniştiţi de câte ori sunt obosiţi, în timp ce bărbaţii, femeile sau copiii care-i poartă dansează, aleargă, merg, strigă sau vâslesc la canoe. Prichindeii se joacă împreună fără să se bată sau să se certe şi-i ascultă pe cei mai mărişori pe loc şi de bunăvoie.
Ideea de a-şi pedepsi copiii se pare că nu le-a venit niciodată oamenilor ăstora, dar nu aveau nici pe departe un comportament permisiv. Nici un copil nu-şi imagina să deranjeze, să întrerupă sau să fie servit de către un adult. Şi către vârsta de patru ani, copiii contribuiau la forţa de muncă mai mult decât consumau din ceea ce produceau alţii.
Bebeluşii din braţe nu plângeau aproape niciodată şi, fascinant, nu dădeau din mâini, nu loveau, nici vorbă să-şi arcuiască spatele sau să-şi flexeze mâinile şi picioarele. Stăteau liniştiţi în legănelele lor sau dormeau pe şoldul cuiva - distrugând mitul potrivit căruia bebeluşii trebuie să se agite ca să “exerseze". De asemenea, nu vomau decât dacă erau foarte bolnavi şi nu sufereau deloc de colici. Când se împiedicau în primele luni de mers de-a buşilea sau în picioare, nu se aşteptau să meargă cineva la ei, ci mergeau singuri la mama lor sau o altă persoană care le purta de grijă, pentru a primi porţia de reasigurare necesară înainte de a-şi continua explorările. Fără supraveghere, până şi cei mai mici prichindei se răneau extrem de rar.
Această "natură umană" este diferită de a noastră? Unele persoane chiar cred că este, dar există, totuşi, o singură specie umană. Ce putem învăţa de la tribul Yequana?
Aşteptările noastre înnăscute
Mai întâi, încercam să înţelegem pe deplin puterea formatoare a fazei “În-braţe”, cum o numesc eu. Începe la naştere şi se termină odată cu debutul târâtului, când bebeluşul poate pleca şi se poate întoarce după dorinţă la genunchiul persoanei care-l îngrijeşte. Constă, pur şi simplu, în faptul că bebeluşul are contact 24 de ore cu un adult sau cu un copil mai mare.
La început, am observat doar că această experienţă În-braţe are un efect impresionant de sănătos asupra bebeluşilor şi că îngrijirea lor nu mai pune "probleme". Corpul lor era moale şi se conforma oricărei poziţii care convenea purtătorului - dintre care unii chiar îşi atârnau bebeluşii pe spate, ţinându-i de încheietura mâinii. Nu vreau să recomand această poziţie, dar faptul că e posibilă arată ce poate însemna confort pentru un bebeluş. La polul opus se află disconfortul disperat al bebeluşilor plasaţi cu grijă în pătuţ sau cărucior, acoperiţi cu grijă şi lăsaţi să înţepenească de dorul unui corp viu, unde le este, prin natura lor, locul de drept - un corp aparţinând cuiva care le "crede" plânsetele şi le alină dorul cu niste braţe primitoare.
De ce incompetenţa societăţii noastre? Din copilărie suntem învăţaţi să nu ne încredem în cunoaşterea instinctivă. Ni se spune că părinţii şi profesorii ştiu mai bine şi când sentimentele noastre nu se circumscriu ideilor lor, trebuie că greşim. Condiţionaţi deja să nu ne încredem în ceea ce simţim şi să ne desconsiderăm explicit sentimentele, suntem uşor de convins să nu credem bebeluşul al cărui plâns spune "Ia-mă în braţe!", "Ar trebui să fiu lipit de corpul tău!", "Nu mă lăsa!". Ne anulăm răspunsul natural şi urmăm modelul prezentat de "experţii" în creşterea copilului. Pierderea încrederii în expertiza noastră înnăscută ne face să bâjbâim de la o carte la alta pe măsură ce fiecare modă trece.
Este importat să înţelegem cine sunt adevăraţii experţi. Al doilea mare expert în îngrijirea copilului se află înlăuntrul nostru, la fel de sigur cum caracterizează fiecare specie supravieţuitoare, specie care, prin definiţie, ştie cum să aibă grijă de puii ei. Cel mai mare expert dintre toţi este, desigur, bebeluşul - programat, în milioane de ani de evoluţie, să semnaleze celor de neamul său, prin sunet şi acţiune, când îngrijirea este incorectă. Evoluţia este procesul rafinat care a cizelat comportamentul nostru înnăscut cu o precizie magnifică. Semnalul bebeluşului, înţelegerea acestui semnal de către ai săi, impulsul de a-l asculta - toate fac parte din caracterul speciei noastre.
Îngâmfatul intelect s-a dovedit sub-calificat să ghicească cerinţele autentice ale puilor de om. Se pune des întrebarea: Trebuie să-l ridic pe bebeluş când plânge? Sau să-l las puţin să plângă mai întâi? Sau să las bebeluşul să plângă până înţelege cine-i şeful, să nu cumva să ajungă un "tiran"?
Nici un bebeluş nu ar fi de acord cu vreuna din aceste situaţii. În unanimitate, ei ne spun în modul cel mai clar că nu ar trebui să fie puşi jos deloc. Cum această opţiune nu a mai fost luată în calcul la scară largă în societatea occidentală contemporană, relaţia dintre părinte şi copil a ajuns rapid una de adversitate. Problema care s-a pus a fost cum să faci copilul să doarmă în pătuţ, nici nu s-a mai luat în calcul dacă acest fapt se opune sau nu plânsetelor copilului. Deşi cartea lui Tine Thevenin, “Patul Familial” şi altele au deschis ceva drumuri înspre obiceiul de a culca copiii împreună cu părinţii, principiul cel mai important nu a fost discutat explicit: să acţionezi împotriva naturii noastre ca specie înseamnă, inevitabil, să pierzi din starea de bine.
Odată ce am înţeles şi acceptat principiul de a respecta aşteptările noastre înnăscute, vom putea descoperi cu precizie care sunt aceste aşteptări - în alte cuvinte, ce ne-a obişnuit evoluţia să experimentăm.
Rolul formator al etapei În-Braţe
Cum am ajuns să consider etapa În-Braţe crucială în dezvoltarea unei persoane? Mai întâi, am văzut oamenii relaxaţi şi fericiţi din pădurea sud-americană cărându-şi încolo şi-ncoace bebeluşii, fără să-i pună jos deloc. Încet-încet am reuşit să văd o legătură între acest fapt simplu şi calitatea vieţii lor. Abia mai apoi am ajuns la anumite concluzii despre felul în care situaţia de a fi în contact constant cu un îngrijitor activ este esenţială pentru dezvoltarea din etapa postnatală iniţială.
Pe de o parte, se pare că persoana care poartă bebeluşul (de obicei mama în primele luni, apoi deseori un copil între 4 şi 12 ani, care-l aduce la mamă pentru hrănire) aşază fundaţia pentru experienţa ulterioară. Bebeluşul ia parte în mod pasiv la alergarea, mersul, râsul, vorbitul, munca sau joaca purtătorului. Activităţile specifice, ritmul, inflexiunile limbajului, diversitatea peisajelor, noaptea şi ziua, variaţiile de temperatură, umiditatea şi uscăciunea, precum şi sunetele vieţii în comunitate formează o bază pentru participarea activă ce va începe la vârsta de şase sau opt luni cu târâtul, mersul de-a buşilea şi mersul în picioare. Un bebeluş care a petrecut acest răstimp întins într-un pătuţ, liniştit, ori uitându-se la acoperişul unui cărucior sau la cer, va fi pierdut cea mai mare parte a acestei experienţe esenţiale.
Datorită nevoii copilului de a participa, mai este important ca îngrijitorii să nu stea pur şi simplu şi să se uite la bebeluş sau să întrebe încontinuu ce vrea bebeluşul, ci să ducă o viaţă activă ei înşişi. Ocazional, nu te poţi abţine să-i dai bebeluşului un şir de pupici; totuşi, un bebeluş care este programat să te urmărească trăindu-ţi viaţa ta ocupată, este confuz şi frustrat când îţi petreci timpul uitându-te la el cum şi-o trăieşte pe-a lui. Un bebeluş preocupat să absoarbă tot ce înseamnă viaţă trăită de tine, este confuzionat total când îi ceri s-o dirijeze el.
A doua funcţie esenţială a etapei În-braţe pare să fi scăpat atenţiei tuturor (inclusiv a mea, până la mijlocul anilor '60). Aceasta este de a oferi bebeluşilor mijlocul de a descărca energia în exces până când sunt capabili să o descarce singuri. În lunile de dinainte de a fi mobili cu propriile puteri, bebeluşii acumulează energie din hrană şi de la soare. Aşadar, un bebeluş are nevoie să fie în contact permanent cu un câmp energetic al unei persoane active, care să descarce excesul nefolosit de către fiecare dintre ei. Aceasta explică de ce bebeluşii Yequana erau atât de relaxaţi - pentru că nu se înţepeneau, nu loveau, nu se arcuiau sau flexau pentru a se elibera de o acumulare inconfortabilă de energie.
Pentru a oferi experienţa optimă În-braţe, trebuie să ne descărcăm energia proprie în mod eficient. Cineva poate să liniştească rapid un bebeluş agitat alergând sau sărind cu copilul, dansând sau făcând orice altceva ce elimină excesul propriu de energie. O mamă sau un tată care trebuie brusc să meargă până afară să ia ceva, nu are nevoie să spună "Ţine copilul. Eu mă duc până jos la magazin." Cel care se duce poate lua cu el copilul, într-o plimbare. Cu cât mai multă acţiune, cu atât mai bine.
Bebeluşii - ca şi adulţii - simt o tensiune când circulaţia energiei prin muşchi este stânjenită. Un bebeluş care fierbe de prea multă energie cere acţiune: să meargă sărind prin cameră sau să fie legănat de mâini sau de picioare. Câmpul energetic al copilului va profita imediat de cel al adultului care tocmai se descarcă. Bebeluşii nu sunt obiecte fragile pe care să le manevrăm cu mănuşi. De fapt, un bebeluş tratat drept fragil în această fază formatoare poate fi convins că, de fapt, este fragil.
Ca părinţi, puteţi să vă însuşiţi uşor măiestria care vine odată cu înţelegerea fluxului de energie. În acest proces veţi descoperi multe feluri în care să vă ajutaţi bebeluşul să-şi păstreze tonusul muscular relaxat al stării de bine ancestrale şi să-i daţi o parte din calmul şi confortul de care are nevoie ca să se simtă acasă în această lume."
Copyright ©1991 by Jean Liedloff, apărut pentru prima oară în revista "Mothering", iarna 1989.
Tradus cu acordul: Liedloff Continuum Network, de catre Claudia Neacsu
Articol preluat de pe http://attachmentparenting.ro
